Undeva în nordul ţării, în nordul încercatei Moldove, care ”…nu este a mea, nici a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor”, aşa cum spunea Binecredinciosul şi Sfânt Voievod Ştefan cel Mare, se află o părticică de lume, binecuvântată de Dumnezeu şi dăruită mai ales, spre mare trăire spirituală.

Şi dacă nu au găsit alt nume, au numit-o simplu, Bucovina, tărâmul pioşeniei şi a puterii de rugăciune, căci niciunde altundeva în toată această ”grădină a Maicii Domnului” nu vei găsi un loc atât de binecuvântat de Dumnezeu. Relieful aparţine prin excelenţă regiunii de munte şi deal, mai mult de jumătate de suprafaţă aparţinând pădurilor, veşnicele palate verzi de sub cerul liber, ale românilor. Cine nu a auzit de Obcinile Bucovinei, de Rarău, şi Giumalău, de Munţii Stânişoarei, Bistriţei şi Călimani, de apele mari ale Siretului, Moldovei şi Sucevei şi de curgerea lină a Suceviţei sau Moldoviţei sau Putnei.

Urmăm un drum deloc anevoios acum, căci drumurile prăfuite au fost înlocuite cu asfalt şi caii de cai putere. Un prim popas îl putem face în inima Bucovinei, la Cetatea de Scaun situată în partea de răsărit a oraşului Suceava, pe un platou înalt.